În copilărie, părinţii ne-au dus, pe fratele meu şi pe mine la un muzeu de ştiinţe ale naturii. La intrare era o maimuţă împăiata, absolut oribilă. Blana aceea murdară şi jumulită, ochii de sticlă privind fix, mă făcea să mă ţin de nas când treceam pe lângă ea. Când făceam năzdrăvănii, mama ne ameninţa că ne duce să vizităm acel muzeu, şi ne cuminţeam rapid.
Dragii mei, aţi aflat de multă vreme. Una dintre pasiunile mele este terapia IMAGO, terapia care vindecă relaţii disfuncţionale. Relaţia este o fiinţă vie. Are aspectul unei unde, cu suişuri şi coborâşuri. Ancora o reprezintă sentimentele pozitive dintre cei doi parteneri ai cuplului.
Dar, ce te faci când ancora se desprinde? Vrem sau nu, dragostea este şi ea o fiinţă vie. Se naşte, trăieşte şi moare.
În cabinetul de psihologie am un cuplu. Se uită stingheri în direcţii opuse. Trecuţi de prima tinereţe, au copii mărişori, locuiesc împreună, dar nu-şi mai vorbesc de ani de zile, fiecare având alt partener.
Se aşează pe scaune îndepărtate spunându-mi fiecare povestea lui. Nu-şi mai vorbesc demult, nu au preocupări comune, abia dacă se mai vad uneori pe holurile casei, dar încearcă să salveze aparanţele de dragul copiilor, frică de gura lumii şi păstrarea convenienţelor sociale. Nu sunt fericiţi. Am constatat că, de fapt, nici nu se mai cunoşteau
Între ei, văd maimuţa prăfuită. Au mâncat-o moliile, i-au căzut ochii de sticlă, dar este încă în poziţie verticală.
Asta mă face să mă întreb în timp ce ei îsi descriau viaţa pe care o trăiau complet separaţi de mulţi ani: ce faci cu dragostea când moare? O îngropi sau o împăiezi?
Răspunsul corect este: O îngropi sau o împăiezi.
Dacă v-aţi hotărât să o îngropaţi, marcaţi locul, vizitaţi-o cu drag din când în când, reamintiţi evenimentele fericite pe care vi le-a oferit. Vorbiţi cu cei apropiaţi despre ea. A făcut parte din viaţa voastră, v-a oferit satisfacţii, poate chiar copii. Readuceţi-o în memorie cu drag.
Dacă v-ati hotărât să o împăiaţi, aveţi grijă cu ce o umpleţi.
Ea oferă iluzia că încă există, dacă o vedeţi. Dar, vorba lui Eminescu: „ Azi o vedem şi nu e”
Poate vreţi ca şi anturajul să o vadă. Poate vă închipuiţi că ceilalţi din familie, în special copii, o văd şi le oferă un sentiment de securitate. Vestea proastă este că, de cele mai multe ori, ei se prind de falsitatea existenţei ei.
Umpleţi-o cu amintiri, cel mai bine, cele frumoase. Nu bagaţi în ea speranţe, iluzii, proiecţii ale viitorului împreună cu obiectul fostei iubirii. Nu o umpleţi cu ură la adresa fostului, cu dorinţe de a-i merge rău, cu aşteptări că îşi va rata viaţa. Amintiţi-vă că o vedeţi, dar este împăiată, moartă adică.
Aţi ales să o mai vedeţi, dar nu uitaţi că este într-un proces de continuă degradare. Din ce în ce mai des o să simţiţi silă în prezenţa ei. Nu uitaţi că fostul iubit, ca şi toţi cei pe care doriţi să îi minţiţi că ea mai există simt prezenţa morbidă.
Ştiu, vă este greu să acceptaţi că a dispărut, că va trebui să înfruntaţi schimbările dramatice din viaţă, că poate vi se vor cere explicaţii, dar împăierea ei este o situaţie efemeră. Face să amâne îngroparea definitivă. Poate fi o soluţie, dacă asta vă doriţi.
