Dragi prieteni,
Incepând de astazi, va iau cu mine în lumea poveștilor.
Ați citit bine titlul. Sunt povești pentru oameni mari, inspirate din viața reală a unor oameni pe care i-am cunoscut.
Dacă nu va cer prea mult, vă rog să transmiteți un comment, voi ține cont de toate părerile voastre.
Cu drag,
Raluca Tita
Am o problemă majoră. Nu știu niciodată dacă urăsc pe cine trebuie. Ca mai toate problemele psihologice, evident, această problemă mi se trage din copilarie.
Eram un copil de 13 ani când m-am pricopsit cu ocupația de bonă pentru cei 7 frați ai mei. Da, chiar 7, cu vârste cuprinse între 12 si un an. Eu, cea mai mare trebuia sa stau cu ei zi și noapte, părinții fiind foarte ocupați. Mama, vânzătoare la un magazin alimentar, venea din când în când pe acasă să aducă salam și pâine. Tata, muncitor pe undeva, venea și el uneori, mai ales atunci când nu avea prieten de pahar, ca să bea singur acasă.
Eu, cea mai mare dintre copii eram sprijinul lor, confidenta, apărătoarea, purtătorul de cuvânt și, în general, tamponul să nu se omoare între ei. Mama avea un prieten căruia trebuia sa-i acorde multă atenție pentru că soția lui era o scorpie. Femeia asta, soția prietenului, șofer de taxi, că aceasta era ocupația lui, era dușmanul meu de moarte. Va afla într-o zi cât o urăsc. Din cauza ei mama dădea rar pe acasă, lăsând cele 7 guri, care urlau încontinuu, în grija mea. Și mai am un dușman, sora mamei, mătușa mea. Aceasta nu trebuia să afle că eu nu mai merg la școală, că cei mici nu merg la grădiniță, adică ultimii 5. Alți doi, cei de după mine, mergeau din când în când la școală, murdari, fără ghiozdane, flămânzi, ca să nu reclame vecinii la primărie, dar mai ales să vadă dușmanul nostru, mătușa, ca să nu ne distrugă familia.
Această soră mai mică a mamei avea obiceiul să vină cel puțin o dată pe săptămână la noi, în oraș, ca să ne aducă mâncare de la țară. Organizase o fermă de găini în curtea bunicii, cultiva o grădină cu zarzavaturi, înființase o livadă… habar nu am cum se ocupa de toate. Ținea singură dispensarul dintr-o comună, mai mereu mai facea câte o școală, creștea singură doi copii, se ocupa singură de casă și avea mereu alte 2-3 servicii.
Ne umplea frigiderul cu mâncare gătită, care ținea cam doua zile pentru că eu și frații mei o mâncam direct din oale, apoi, restul săptămânii, veșnicul salam cu pâine și apă de la ghiuvetă. Frații mei se băteau încontinuu, habar nu am de ce, iar eu trebuia să-i despart, să-i dau jos de pe șifonier, de pe frigider sau de unde se mai cocoțau pentru ca părinții să îi găsească vii. Dealtfel, dacă pățeau ceva m-ar fi luat poliția și m-ar fi bătut până la sânge. Așa zicea tata.
Stăteam între ei, în cele două camere și, din când în când, le schimbam scutecele pe care le aruncam pe geam direct în curte. Nu suportam mirosul acela îngrozitor, motiv pentru care băgam copilul după ce îi aruncam pampersul și hainele, direct în cadă și puneam dușul cu apă rece, caldă sau fierbinte pe el. Și, mai aveam o problemă, nu suportam să văd sânge. Târziu am realizat că mi se trăgea de la asistarea la nașterile mamei, care majoritatea avuseseră loc acasă. Urletele ei îngrozitoare, sângele șiroind, hărmălaia celorlalți frați, care, rămași nesupravegheați, se băteau între ei sau aruncau prin casă tot ce întâlneau, faptul că eram obligată să nu mă mișc de lângă ea, copilul acela monstrous care ieșea într-un târziu din mama… Asta până ajungea matușa, dușmanul nostru, care chema salvarea și o duce apoi pe mama la spital. Cele 2-3 zile cât era mama la maternitate erau cele mai frumoase. Mătușa, bunica și verișorii stăteau mai mult cu noi, ne găteau, ne făceau curat în casă, ne cumpărau dulciuri, ne luau în brațe, ne vorbeau frumos, ne spuneau că ne iubesc, ne plimbau în parc, iar eu puteam să și dorm sau să mă uit la televizor.
Cand eram mai puțini, poate 4-5, mai mergeam la țară, la bunica, din când în când, dar pe masură ce ne-am înmulțit, mama nu a mai acceptat ca mătușa să ne ia în vacanță pentru că trebuia să meargă și ea.
Într-o zi, mătușa a sunat să îmi spună că aduce provizii și haine pentru noi. În casă era culmea vacarmului pentru că, în plus, față de nebunia obișnuită, mai erau prezenți și iubiții mei părinți care se certau îngrozitor în legatură cu Ion, prietenul mamei și Dan, prietenul tatei. Mătușa m-a rugat să țin receptorul telefonului puțin mai departe de ureche. A închis. Cam într-o jumăte de oră, văd mașina ei în curte. Venise împreună cu fata și băiatul ei, care erau cu 2-3 ani mai mari decât mine. Îi creștea singură pentru că tatăl lor îi părăsise demult. După mulți ani am aflat că era un bețiv pe care ea îl întreținea “ca să aibă copii modelul masculin în familie”.
A intrat în casă, în timp ce verișorii mei descărcau de zor bagajele.
« Ce aveți? Sunteți un fenomen al naturii. Nu am să înțeleg niciodată cum de vă împuiați pe bandă rulantă pentru că sunteți mai tot timpul certați. » spunea mătușa
« Așa e ea. Vorbește puțin, dar spune esența. » Glumește vărul meu. Verișoara râde cu poftă. Eu nu știu ce să fac. Pentru frații mei e mai simplu pentru că nici nu înteleg gestul. Ei nu râd niciodată. Nu i-a învățat nimeni.
Mătușa îi ia pe părinți în bucătărie în timp ce verișorii încearcă să se joace cu noi. Cei mici îi mușcă sau îi ciupesc, li se urcă în cap, dar ei nu se supără, râd tot timpul.
Pentru ei e ușor să fie veseli, mătușa are grijă să nu le lipsească nimic, îi plimba, îi ia cu ea pe unde tot lucrează, le face cadouri, merg în excursii, tabere, îmi mai povestesc și mie când vin cu provizii.
Nu știu ce le-a zis părinților, dar cearta lor a încetat brusc. Mama îmi face semn să părăsesc camera în timp ce mătușa încearcă să deschidă un geam. Sincer, nu am curaj să deschid ferestrele de teamă să nu evadeze vreunul și să nu îl mai găsesc. Poliția m-ar omorâ în bătaie.
Verisoara face ordine prin cameră și găsește o carte sub pat. Singura din casă. I-o arată maică-si râzând : « Acum înțeleg de unde au copii aceștia așa nume: Casandra, Ulise, Telemac, Ahile, Hector, Nestor… :
Matușa se uită la mine: « Pia (chiar eu, Penelopa), bine că în casă nu s-a rătăcit vreun pliant cu prezentarea Israelului. Acum te chema Marea Moarta. Râsete zgomotoase. Mătușa mă mângâie și mă sărută. »
În altă zi, mătușa vine neanunțată, însoțită de copii ei care mergeau la un club, ceva. Intra cu oalele și sacoșele cu mâncare. În casă, vacarmul obișnuit…
“Ce ați mâncat azi?”
Noi: « Salam cu pâine »
« Bine că maică-ta nu lucrează la un magazin de otravă de șoareci ». Verișorii rad. Habar nu am de ce. Mătușa ne sărută pe rând. Are lacrimi în ochi.
După vizita inopinantă, parinții mei au pus o ială la intrare si m-au pus să încui ușa și să nu le deschid decât lor. Mătușa, dușmanul nostru, ar putea afla că nu mai merg la școală de vreo 2-3 ani, că următorii doi frați sunt în clasa întâi de doi ani, iar ceilalți 5 nu prea știu să vorbească, că ultimii 2 stau mai tot timpul într-un pătuț și o să ne distrugă familia.
Într-o zi, mama a venit aproape disperată acasă, chiar după serviciu, pentru că își anunțase mătușa prezența. Era profund nemulțumită, dar știind ca vine încărcată…
« Ce au mănacat copii ?”
Mama: « Salam. Le place, este sănătos și, de fapt, nici nu am bani de altceva. Ion are carnetul ridicat și nu se descurcă. » Cel mai greu era atunci când Ion nu avea carnet. Mama trebuia să îi dea bani, dușmanul meu de moarte, nevastă-sa, îl lăsa să moară de foame.
Nu pot să înțeleg cum poate omul acesta să fie șofer. Carnetul lui stă mai mult la poliție.Verișorii mei râd. Sunt îmbrăcați foarte frumos. Mătușa a mai terminat o facultate și merg cu toții la o festivitate.
Mama îi promite că va găti în curând (pentru că mătușa îi atrage atenția că are congelatorul plin, dar nu are cine să le asambleze), că ne va duce în parc și că va merge la școală să se intereseze de situația noastră.
Verișorul remarcă: « Tanti promite multe. »
Matușa: “Că doar nu o doare gura. Pleacă râzând cu toții după ce ne sărută și mângâie pe rând.”
În urma lor, ușa se trânteșe cu forța, ba chiar se încuie pe dinafară. Mama iar a dispărut, iar pe tata nu l-am văzut de câteva zile.
Cam asta era copilaria mea, până într-o zi în care s-a întâmplat o nenorocire. A început să curgă sânge din mine. Întâi mai putin, pe chiloți, apoi din ce în ce mai mult: pe rochie, pe pat, cam toată casa. Picături reci ca gheață îmi alunecau pe față. Am început să tremur, să urlu că mor, să am dureri insuportabile, să mă tavălesc pe jos. Andromaca, sora dupa mine, a sunat la mama, dar telefonul ei era oprit. Tata avea un telefon, dar îl lăsa acasă ca să nu fie stresat. Celelalte 6 guri urlau ca din gură de șarpe. Nu ne sărea nimeni în ajutor, casa noastră este într-o zonă mărginașă și rar trece cineva pe drum. Nu vedeam nici o scăpare. Disperarea mea ajunsese la culme.
Sună telefonul. Mătușa. Nu pot să spun decât: « Sânge, mult sânge. » Nu știu dacă a auzit ceva, urlete fraților mei erau sfâșietoare.
Mă roagă să nu închid și, cu multă blândețe încercă să mă liniștească:
« Sunteți singuri? »
« Da » spun eu.
« A murit vreunul? »
« Nu »
« Cine sângerează? »
« Eu. »
« Esti rănită? »
« Nu știu. O să mor. Curge din mine. Este peste tot. »
« A pornit din chiloți? »
« Da! » Scap receptorul. Mâinile nu mă mai ascultau. Aud ca prin vis:
« Du-te la baie și înfășoară-te într-un prosop. Eu nu sunt în țară, dar găsesc o soluție. Te rog să stai undeva jos cu telefonul lângă tine. Să răspunzi când te sun și să deschizi persoanei care va veni numai atunci când îți spun eu. Te rog să te liniștești, nu este nimic grav. Tu ești un om puternic, mai rezistă puțin. Te iubesc mult! »
A durat foarte puțin și în casă a intrat un domn tânar. Este dezorientat, nu știe unde a nimerit. Pentru o clipă au încetat urletele, copii sunt speriați. Sună la mătușa și vorbește cu el :
« Doamnă, chem protecția copilului . Aici e grav. Copii sunt murdari, flămânzi și sălbatici. Mi-e frică să stau cu ei.”
Nu știu ce i-a spus mătușa, dar a rămas. A încercat să ne liniștească până au venit trei doamne. Una s-a ocupat de mine. Mi-a vorbit foarte frumos: mi-a spus că sunt frumoasă și de acum domnișoară, mi-a făcut o baie cu apă călduță, mi-a schimbat hainele, mi-a dat un medicament pentru durere, mi-a dat să mănânc, m-a așezat în pat. Mi-a explicat că am nevoie să fiu îngrijită, supravegheată, ajutată, educată și iubită, că nu s-a întâmplat nimic grav..
Celelalte doamne și domnul s-au ocupat de frații mei. Ne-au oferit mâncare, apă, sucuri, dulciuri, vorbe frumoase, haine curate, încurajări și pe cei mici i-au luat în brațe.
Târziu, peste ani, am aflat că matușa îi căutase pe părinții la telefon și, negăsindu-i, ceruse ajutorul unei fundații umanitare. Mama era cu Ion la poliție pentru că făcuse nu știu ce accident, iar tata, avea bani de băutură pentru că tocmai luase alocațiile noastre.
Mătușa ajunsese un fel de ministru, ceva. Într-o zi am vazut-o la televizor. Reporterul o întrebă dacă are vreun regret, dacă are impresia că a făcut cândva o greșeală.
“Da, îmi reproșez că iubind prea mult o persoană, încercând să nu o supăr, am făcut rău altora. Am intervenit spre binele lor, dar puteam să o fac mai devreme.”
Reporterul se uita cam perplex, dar, eu știu despre ce vorbește.
Da. A intervenit. Pe mine m-a luat la ea, iar frații mei au fost dați în plasament unor familii din neam pentru că mama și tata nu au vrut să rămână cu noi și nici să promită că vin noaptea acasă ca să poată merge cu cei mici într-un centru de zi.
Mătușa a asigurat neamurile că vor fi sprijinite să îi crească pe cei mici până se ridică mai mărișori și până ce mama și tata își vor reveni. Nu știu ce motiv a invocat despre părinții mei, dar a luptat mult ca noi, frații să ne vedem regulat.
Eu, am urmat mulți ani de terapie psihologică, de meditații pentru a recupera anii de școală pierduți, de suport afectiv pentru a-mi recapăta încrederea în mine.
Într-o zi, aveam deja 18 ani, eram în vacanță în străinatate cu verișorii mei care erau studenți și cu mătușa.
« Fiți atenți, vreau să vă spun ceva. », spune mătușa
Verișorul râde:
« Urmează o informație de importanță mondială. »
« Vreau să știți că vă iubesc. Știam. Între timp înțelesesem ce este. Vreau să știți că e ok să cereți ajutorul atunci când vă nemulțumește ceva, când credeți că ceva nu este în ordine în viața voastră. »
« Știm mama », intervine verișoara. « Știm că tu vei fi mereu lângă noi si ne vei susține. »
Sincer, eu încă nu știu ce este bine si ce nu pentru mine. Încă mă mai bântuie anii aceia infernali în care nu am dormit aproape deloc, în care orice sunet era asociat cu venirea poliției. Frica patologică de vederea sangelui încă îmi provoacă slabe atacuri de panică, dar mai ales, încă nu știu dacă am urât sau urăsc pe cine trebuie.
Va urma
