Bună! Sunt eu, Penelopa. Am o problemă: trăiesc într-o lume paralelă.
Nu, nu e de râs. Am 20 de ani, un bacalaureat luat, sunt anul întâi la facultate, sute de ore de terapie psihologică și dezvoltare personală, poate mii de ore de meditații la mai toate materiile de studiu școlar, atenta supraveghere a mătușii, sprijinul necondiționat al verișorilor, dar sunt încă departe de realitate.
Viața în familia mătușii aș cataloga-o agitată, dacă eu nu aș fi mai mult spectator.
Matușa își vede de ce știe ea mai bine: trece legi prin Parlament, sapă grădina, scrie articole de specialitate prin reviste, face curățenie la găini, ține contabilitatea unor firme, face mâncare la nunți, merge la Comisia Europeană pentru niște rapoarte, vinde flori în piață, ține niște cursuri la o facultate, consultă și face tratamente oamenilor din sat, acoperă toate nevoile familiei, a celor șapte frați ai mei aflați în grija neamurilor, a bunicilor și a hoardei de prieteni, vecini și mulți alții. Gătește, spală și calcă pentru noi toți.
Are și un hobby, de suflet zice ea: firma de aranjamente florale. Prinde 2-3 evenimente pe lună: nunți, botezuri, aniversări etc. Face niște construcții florale, arcade, buchete, candelabre din flori… ce să zic, e în extaz. Vara în garaj și iarna în bucătărie, este cel mai fericit om.
Verișorii sunt la facultate, în ani terminali. Pentru mine e mai greu, sunt cam ocupați cu niște proiecte, pleacă adesea din țara la nu-știu-ce stagii de pregătire, dar au fost buni cât am fost în liceu. Verișoara pe socio-umane, verișorul pe științe exacte, îmi explicau de zor cum stă treaba cu diversele lecții, iar când se plictiseau de explicat îmi făceau temele. Era secretul nostru. Mătușa trebuia să știe că rezultatele mele școlare – nu prea strălucite, dealtfel – erau efectul meditațiilor și al muncii mele pe brânci.
Vestea a venit ca un trăsnet. Bunicul a căzut și este inconștient. Mătușa a stat trei zile cu el în spital. Nu am vazut-o în tot acest timp, verișorii stăteau și ei mai mult pe acolo. Când a apărut, era transfigurată. Bunicul murise.
« Cineva va trebui să-i spună bunicii… », spuse mătușa. Toți trei erau îngrijorați de asta. Cum să o facă?! Părea ceva peste puterile lor. Verișorul se oferă : « Bunica e puternică, a trecut prin multe, viața nu a ocolit-o cu loviturile ei de măciucă, o să o pregătesc puțin înainte și cred că voi avea o abordare frontală. »
Mătușa și verișoara se opun:
« Nu, în niciun caz. Nu se face așa. Trauma psihologică ar fi prea mare. O să o luăm în brațe toți patru, va înțelege singură. »
Se mai lamentează un timp, se încurajează unul pe altul, se îmbrățișează, plâng, se îndreaptă spre ușă, se întorc toți trei deodată, se așează, iar își fac curaj, iar stau cu mâna pe clanță, iar se întorc…
Sincer, dacă nu m-ar vedea, aș râde cu lacrimi. Parcă este o ceată de șoareci care vor să treacă de pisica întinsă în drum.
Tot mătușa ia decizia.
-Trebuie să plecăm, lăsând la o parte suferința. Un deces înseamnă și multă pregătire. Haideți!
Plecăm toți patru. Conduce verișorul, mătușa e cam terminată.
Intrăm în curte. Bunica este în casă și plânge, aranjează camera în care va sta bunicul.
Toți o iau în brațe și plâng. Eu mor de curiozitate.
« De unde știi? »
« Mi-a spus maică-ta. »
« Cum? »
« M-a sunat și a zis: a murit. Sper că aveți bani de înmormântare. »
Ce simplu. De ce-or fi complicând unii lucrurile, n-am să înțeleg în veci.
Au urmat niște zile anapoda. Mătușa alerga disperată să facă un cavou, să cumpere diverse, să aranjeze pe la biserică, verișorii alergau la fel, bezmetici, când cu mașinile, când pe jos. Dar ce m-a șocat mai mult era mătușa care se băga în seamă cu hoarda de neamuri și șacalii de vecini care nu mai conteneau cu venitul, cete-cete… Vorbeau, beau, mâncau, plecau, râdeau, povesteau de-ale lor, se pupau când se vedeau, spuneau glume, dar mai și plângeau când incepea mătușa și bunica o jalete sfâșietoare. Îl jeleau cu vorbe, care de care mai tragice.
Verișoara era siderată.
« Mama, cum de știi tu să bocești? »
« Astea sunt comportamente învățate. Este un mod de a-ți exprima durerea. Probabil am văzut la mama. Este un obicei la ortodocși, cred. Că alte culte religioase sunt mai puțin vocale. »
În sfârșit, după două zile și două nopți de groază, calvarul s-a sfârșit. Bunicul a fost coborât în noul lui cavou. Toată lumea a plecat. Noi, echipa de șoc, adică mătușa, verișorii și eu stăm prostiți în cimitir în timp ce groparii aranjează coroanele. Mătușa nu mai are putere nici să plângă.
Sună telefonul. Mama.
« Ce naiba faceți? Curtea este plină de lume, la pomană. Veniți urgent! »
Ne uităm prostiți în jur. Chiar nu mai este nimeni. Mama și bunica leșinată au fost luate de neamuri sau vecini. Toate mașinile au plecat. Cimitirul este la 4-5 kilometri departe de casă, noi am venit pe jos, cu cortegiul funerar.
Verișorul se lamentează:
« Am uitat complet. Trebuia să ne gândim și la întoarcere. »
Eu prind curaj:
« Mătușa, nu se face așa. Cum să ne lași pe jos? »
Se uită la mine:
« Chiar mai voiam să ne întoarcem în curtea în care el nu va mai fi niciodată? Eu nu pot să înțeleg ce e și cu prostia asta cu pomană, când nu-ți dorești decât să te liniștești sau să mori….Iisus Hristos a fost așezat în mormânt după ce i-au pregătit trupul, a fost plâns și… cam atât. »
Verișorii izbucnesc în plâns. Eu înghit o galușcă mare-mare.
După mai multe telefoane, mătușa ne anunță:
« Haideți la poartă. Ne întoarcem cu dricul. Numeni nu a vrut să vină după noi. Cei din curte sunt la capitolul țuică. »
Ei se urcă în dric, acolo, în spate, pe mine mă așează lângă șofer.
Aud suspine în spatele meu, fereastra către locul coșciugului este deschisă și ei spun că bunicul e cu ei și plâng. Toți trei îi simt prezența. I-aș spune mătușii despre sănătatea mintală, dar cine știe ce replică imi dă…
Ajunși la poartă, ne întâmpină sora bunicului. Mătușa o numește „șeful haitei” când vorbește despe ea.
« Cu dricul?! Nu sunteți sănătoși la cap… »
« Toți veți fi plimbați cu el. Unii ar putea chiar să facă o repetiție, să vadă cum se vor simți. »
O recunosc pe mătușa. Hai că și-a mai revenit.
La bucătărie, liotă de neamuri. 15-20 de femei se ofereau să servească la masă. Mătușa le roagă să se așeze să mănânce. Proteste zgomotoase.
« Știți ce? Pomana înseamnă că unii aranjează farfuriile, alții servesc, alții mănâncă. Rămâi tu. (Nominalizează vreo 5-6 persoane.) Restul vă așezați pe scaune, la mese. »
Bunica zice:
« Era și timpul… Cei de la masă sunt la al treilea rând de sticle de țuică. »
Atenție! Aranjăm aperitivul. Tu pui măslinele, ardeiul și brânza, tu salamul, cașcavalul și roșia.
Toate cele patru persoane de la aperitiv știu ce au de făcut.
« Nimeni nu se uită la nimeni. Suntem adulți și fiecare răspunde de faptele lui. Voi (arată spre alte două femei), serviți. Voi (arată spre doi bărbați) vă ocupați de pâine. Tu (verișorul) te ocupi de sticle. Tu (verișoara) te asiguri că sunt tacâmuri și șervețele. Începem de la popi.
Așa a decurs toată masa. Unii strângeau farfuriile, alți le spălau, una le ștergea, altele puneau sarmalele sau friptura iar din când în când mătușa mai intervenea. »
« Atenție! Ne organizăm. Tu – așa, tu – așa. Toți știți ce aveți de făcut, nimeni nu calcă pe picioare pe nimeni. »
Eu am nimerit la masă între mai multe femei care vorbeau de zor. Lângă mine, una se plângea alteia:
« Sunt necăjită. Bărbatul meu nu îmi dă un ban de ani de zile. Muncesc din greu să țin casa și pe băiat la școală. »
« De ce? Nu câștigă bine? »
« Ba da, este șofer de taxi, dar e afemeiat. Umblă din femeie în femeie, se distrează, are viața lui, nu îl intresează de greutățile mele. »
« Știu, toată lumea știe că e un fustangiu, dar nu credeam că Ion nu este interesat nici de copil. »
Drace! Mi s-a aprins o lampă. Asta e soția lui Ion, dușmanca mea. Nu știu ce să cred. Mă ridic ca un arc în tensiune și mă duc glonț la mătușa și îi povestesc.
« Bănuiam. I-am spus și maică-ti de câteva ori, dar a avut impresia că mă dau la el. »
« Ce? Despre ce vorbești? »
« Despre sex. »
« Ceee? Asta … asta … »
Îmi înghit cuvintele. Sunt lovită în creștet, abia mă țin pe picioare.
« Auzi? De ce nu te duci tu la „Studenții Anonimi”? Bună! Sunt Penelopa. Trăiesc într-o lume paralelă…”
(Va urma)